Mondenii de noi

In week-end-ul trecut am fost la meciul de tenis dintre Romania si Cehia, din Cupa Davis. Desi cu o zi inainte ii spusesem lui Liviu ca eu as vrea sa plecam daca dureaza mai mult de doua ore, la fata locului mi-am dat seama ca nu-i atat de rau sa stai pur si simplu degeaba, ca o pleasca, pe un scaun si sa te uiti la patru barbati cum agita o minge verde cu niste palete de tenis. Unde mai pui ca ai nostri romani arata amandoi foarte bine – si Marius Copil si Horia Tecau.

Mi-au placut amandoi cam la fel si m-am bucurat de fiecare data cand si-au ridicat tricourile sa-si stearga fruntea de sudoare. Deci a fost misto. La inceput ai nostri au jucat super bine, au castigat primul set cu 6 – 3 si incepuse sa-mi fie mila de cehi… dupa ce ca nu sunt la fel de draguti ca ai nostri, mai sunt si intr-o tara straina si mai iau si bataie… Bine, ca venisera cateva zeci de suporteri de-ai lor, fanatici, dar simpatici, cu tobele si fanfarele si muzicutele si steaguri si au cantat instrumentalul de la “O ratusca sta pe lac”. Simpatici foc. Desi am impresia ca nu ar trebui sa spun asta despre “ceilalti”… Dar cred ca tuturor romanilor de la meci le-au lasat cam aceeasi impresie cehii, au facut galerie foarte frumos. As putea spune chiar profesionist, daca ar exista meseria de suporter.

Noi, publicul roman, nu am facut mare spectacol sau galagie. N-am fost nici prea simpatici, nici prea razboinici, nici prea solidari. Am primit mai toti o gramada de batoane gonflabile foarte zgomotoase pe care le loveam dupa fiecare punct. (Ceilalti, nu eu! Pot fi usor recunoscuta dintr-o mie la orice meci sau concert prin faptul ca stau si ma uit/ascult serioasa, fara sa aplaud. Nu-mi plac multimile, deci nici nu rezonez cu ele.) Se mai striga din cand in cand “Hai Romania”, “Hai Horia” etc. O tipa, genul ADHD, care statea in spatele meu, urla “Bravo” spre sfarsit, de fiecare data cand romanii castigau puncte pe seama greselilor facute de cehi. Chiar asa, bravo.

In rest, lumea intra si iesea din tribune chiar si in timp ce omuletii aia cu palete incercau sa se concentreze, sa vada pe unde mai zboara mingea si sa-si calculeze urmatoarele miscari. Ei, asta e, jucatorii adevarati trebuie sa poata juca si in conditii de stres.

Am plecat dupa 2.5 ore – cam tot atat estimasem si eu ca as putea rezista sa stau degeaba pe un scaun. N-a durat mult, fiindca ne-au batut destul de repede. Am plecat cam dezamagiti, asadar, si aratand ca dracu’. La propriu, fiindca aveam fetele rosii. Mi-am dat seama de ce greseala facusem imediat ce am ajuns in tribuna si am vazut o doamna cum se da constiincios cu crema SPF. Ups, noi nu ne luasem nici macar sepci. Duminica ma uitam in oglinda si ma gandeam ca daca eram la scoala sau facultate, halul in care aratam era sigur motiv de chiulit, dar pana luni ne-am revenit cat de cat la normal. Bun, si cam asta a fost relatarea.

Stiu ca la paleta i se spune racheta! Ha! Faceam si eu nitel pe frivola. Stiu ca mi-a iesit, pentru ca eu chiar sunt.