O zi neobisnuita de luni

In tot acest concediu in care m-am aflat in ultimul an, am respectat cu sfintenie zicala “Luni nici iarba nu creste”. Daca in celelalte zile ale saptamanii tot mai miscam cate ceva prin casa si prin bucatarie, lunea toata era rezervata pentru leneveala si visare. Lunea imi reveneam dupa week-end si imi faceam planuri sa treaca mai repede marti, miercuri, joi si vineri, ca sa vina din nou week-end-ul.

Astazi a fost o luni neobisnuita. M-am trezit de dimineata devreme si am facut o gramada de treaba. Ba am avut timp chiar si s-o plimb pe Eva pe afara (chiar daca merge foarte prost caruciorul prin zapada), am fost si la piata sa ne luam clementine si portocale. Pe seara am avut rabdare chiar sa sparg vreo 100 de nuci eu cu manutele mele, ca sa le am pregatite pentru cozonacii ce vor urma. Le primisem de la tara mai de demult si era pacat sa le arunc, doar pentru ca mi-e prea lene sa le sparg. Si surpriza, desi eram cu urechile ciulite, n-a venit niciun vecin deranjat de zgomote sa-mi bata la usa.

Le-am facut si poze, nucilor. V-am mai zis ca imi place sa fac poze? Stiu ca-s mediocre, dar mie mi se par dragute, in mediocritatea lor. Mi-e ciuda ca trebuie sa folosesc blitzul, fiindca nu e lumina destula in bucatarie si nici trepied nu avem deocamdata. Si-am pozat si soriciul, fiindca e ultima bucatica si-o sa ne punem si noi pofta-n cui pana la urmatorul porc.

Truda celor doua manute ale mele

Sorici bun-bun-bun